De prin lume adunate: America si Imigrantii

Imigrant aşteptând să fie intervievat

Într-un şanţ poţi să vezi câţiva imigranţi italieni arşi de soare, lucrând transpiraţi cu sape şi târnăcoape. Şeful lor, un bărbat cu barbă roşcată, strigă mereu la ei, pentru a-i face să lucreze mai repede. Pentru o vreme, asta va fi soarta oricărui imigrant ce trece spre Ţara Făgăduinţei prin Ellis Island. Năvala imigranţilor în acest an e cea mai mare din ultimii 20 de ani.
În 1901, în New York au ajuns 388.931 imigranţi. Doar în luna mai au fost 92.485. Persoanele cu boli contagioase sau incurabile sunt trimise înapoi. Ceilalţi îşi declară meseriile şi cetăţenia şi intră - rar însă continuă să lucreze în domeniul declarat - ai să-i găseşti mai târziu săpând şanţuri sau în restaurante, lucrând ca şi chelneri.

Responsabilitatea guvernului american asupra imigranţilor începe imediat ce vasele care-i aduc trec de carantină. Inspectorii urcă la bord şi adună actele de transport pe care fiecare vas trebuie să le deţină. Actele conţin numele complete, vârsta, sexul, starea civilă, meseria, naţionalitatea imigranţilor, dacă aceştia au plătit biletul, dacă au bani - şi câţi anume, dacă sunt aşteptaţi de rude şi dacă da, cine sunt acestea. Dacă au fost în închisoare şi de ce, dacă sunt apţi de lucru sau nu, dacă sunt sănătoşi sau nu.

Imigrantă din Olanda

Imigrantă Româncă

Îndată ce vasul ajunge în port, inspectorii triază imigranţii. În general cei ce au sub 20 de ani nu mai sunt inspectaţi. Toţi ceilalţi sunt transferaţi pe Ellis Island şi sunt împărţiţi în grupuri conform actelor de pe nave. Apoi are loc prima inspecţie. Fiecare imigrant e chestionat pentru a se vedea dacă informaţiile date coincid cu cele din acte. Dacă totul merge bine, sunt lăsaţi să treacă. Dacă există îndoieli, urmează o a doua inspecţie - patru inspectori vor trece în revistă datele îndoielnice. Numai un Secretar de Stat poate să le schimbe decizia finală.

Aşteptând interviul

Aşteptând deportarea

Cei care au norocul să treacă de interviuri sunt conduşi de către angajaţi ai Căilor Ferate către gară, de unde urmează să plece spre destinaţiile finale. În timp ce se află pe Ellis Island sunt hrăniţi de companiile de transport naval. E o masă imensă de oameni care se mişcă încet, precum un gheţar.

Ellis Island, 1901

Ion Andreanu e unul dintre cei care ajunge pe Ellis Island. E român şi vrea să devină american. Nu are nici cea mai mică îndoială asupra norocului care se pare, îi surâde deja. Are doar 14 ani şi vine din Moldova. Nu are decât o valiză din carton în care şi-a pus o pereche de pantofi vechi. Îşi scoate pălăria de pe cap, se apleacă şi zâmbeşte larg, arătându-şi dinţii albi.
- Sunt sărac, domnule.
Inspectorul ştie deja la ce să se aştepte odată ce simte mirosul ce vine dinspre pantofi. Dintr-unul scoate o bucată de salam iar din celălalt brânză uscată. Pantofii, valiza, mâncarea şi hainele în care e îmbrăcat - toată averea unui imigrant - cam un dolar şi 80 de cenţi.
Petre Văreanu e un bărbat grizonat, la 50 de ani. Venit, desigur, să-şi schimbe destinul. Averea lui - o valiză din pânză, cu lacăt, în care are două cămăşi din stofă, o cravată din mătase galbenă cu flori albastre, o pălărie neagră, uzată, un palton lung, două perechi de ciorapi tricotaţi, chiloţi, câteva felii de pâine uscată şi o sticlă de vin ieftin.
Bagajele imigranţilor scandinavi, italieni, englezi, scoţieni sau irlandezi au conţinuturi mult mai diversificate. Aceştia aduc, de obicei, multe obiecte de uz personal cu încărcătură sentimentală. Scandinavii au cele mai multe bagaje. Apoi englezii şi francezii. Mai precis, cei din nordul Europei au mult mai multe bagaje decât cei din sud, cei din vest mult mai multe bagaje decât cei din est. 2000 de imigranţi sosiţi de la Liverpool au adus 1.185 bagaje din care 900 au fost valize. Cu 3 sferturi mai mult decât cei din est. De aceea ungurii, românii, slovacii, grecii, sicilienii sunt porecliţi "trecători".

Familie de imigranţi italieni

Într-o singură lună ajung pe Ellis Island 21.367 bagaje, toate în proastă condiţie. Acestea urmează să fie trimise la adresele lăsate de imigranţi. Unele sunt depozitate aici până la un an de guvernul american.
Oricare inspector poate spune cu precizie, uitându-se la conţinutul valizelor, din ce parte a Europei sunt imigranţii. Italienii aduc fructe, vin, ulei sau nuci. Englezii şi scoţienii vin cu haine groase. Est-europenii vin aproape cu mâinile goale.
În timpul interviurilor imigranţilor li se cere să arate câţi bani au. Unii dau din umeri, alţii arată câteva monede adunate cu grijă în batiste murdare. Sunt întrebaţi dacă vor să îi schimbe, dar majoritatea refuză - le e frică să nu fie traşi pe sfoară.
Anul trecut, 388.931 imigranţi au arătat $5.490.080, în medie $14. Francezii par a fi cei mai bogaţi, cu aproximativ $39. Evreii sunt la coada listei, cu numai $7. Germanii sunt după francezi, cu $31.

Italieni: $25
Bohemia şi Moravia: $ 22
Scandinavia: $ 18
Irlandezi : $ 17
Armeni, croaţi: $ 15
Greci: $ 14
Slovaci: $ 12
Români, unguri: $ 10
Italieni (sud) : $ 8

Un bărbat scund, cu ochi albaştri, a ajuns în faţa inspectorilor. E însoţit de nevasta lui şi de trei copii- toţi germani sadea. Bărbatul poartă o pereche de pantaloni din stofă albastră, pătaţi şi uzaţi, o pereche de cizme lungi şi pălăria tipică germană. Caută prin toate buzunarele şi varsă pe masa inspectorilor o grămadă de bani. Mărci, taleri, bancnote englezeşti, monede din aur. Inspectorii privesc fără să creadă. Germanul tocmai a vărsat pe masă aproape $600. Un caz absolut izolat.

Ţărani norvegieni, aşteptând deportarea

Fiecare imigrant pare să găsească imediat o slujbă. Într-o clădire de pe Battery, într-o cameră cu ziduri albe, sunt strânşi câţiva bărbaţi tăcuţi, diverse naţionalităţi. Singurul lucru pe care-l au în comun e singurătatea - niciunul nu are prieteni sau familie aici. Din când în când oameni de afaceri şi proprietari intră în camera albă.
- Cine vrea să lucreze într-o brutărie?
Un tânăr face un pas în faţă şi vorbeşte în germană. Apoi se aşează la loc. Un altul îşi arată hârtiile şi cei doi ies împreună.
Între 1000 şi 1500 de persoane îşi găsesc de lucru lunar plecând din această încăpere, un birou al Societăţii Germane din New York. Dar, de obicei, imigranţii sunt ajutaţi de familie pentru a-şi găsi de lucru. Femeile sunt mult mai capricioase decât bărbaţii. Ele n-au să accepte un loc de muncă în afara New York-ului, nici măcar în Brooklyn. Plata e mai mare în New York decât oriunde altundeva.
Imigranţii care sunt în ţară de mai puţin de un an sunt încă supuşi legilor imigraţiei. Dacă un imigrant devine o povară socială în timpul primelor 12 luni este imediat deportat pe cheltuiala companiei navale care l-a adus. Biroul "săracilor" procesează aproximativ 2000 de asemenea cazuri pe an.
Cazul "Prinţului" Ranji T. Smilie e unul dintre cele mai interesante. "Prinţul" a sosit în New York însoţit de servitori. De fapt nu era decât un bucătar care dorea, astfel, să facă reclamă unui restaurant pe care avea să-l deschidă - şi în care "servitorii" aveau să lucreze drept chelneri. Când restaurantul a dat faliment, chelnerii au cerut ajutor social şi au fost trimişi pe Ellis Island, fiind mai apoi deportaţi.
În general cei din nordul Europei devin mai buni cetăţeni decât cei din sud. Cei mai bogaţi se stabilesc la ţară, cei săraci la oraş. Grecii sunt consideraţi cei mai leneşi, la fel italienii din sud. Italienii din nord însă par a fi buni muncitori, alături de elveţieni. Între 1821 şi 1900, Statele Unite au primit peste 19.000.000 de imigranţi. 5.000.000 de germani, 3 milioane de irlandezi, 3 milioane de englezi, 1.200.000 de scandinavi, un milion din Austro-Ungaria, un milion din Italia.

Evrei ruşi

Dar grecii şi italienii din sud, care trăiesc vânzând fructe şi legume pe stradă, câştigă foarte bine. Un italian bătrân, deţinut pe Ellis Island, gata să fie deportat pentru că ajunsese fără bani, a fost salvat de băiatul său, un vânzător de fructe. Acesta - nu avea 20 de ani - şi-a adus economiile din bancă - $250. Bătrânul a fost, astfel, admis.
Alţii au destine diferite. Karl Ritter e unul dintre aceştia. Fratele lui emigrase din Germania în Wisconsin şi reuşise să cumpere o fermă. Când a împlinit 8 ani, Karl a sosit şi el în Statele Unite. A bătut la porţile fermei fratelui său, dar nu i-a deschis nimeni. A intrat şi a găsit o familie necunoscută acolo, un bărbat şi o femeie, care i-au spus că fratele său vânduse ferma şi plecase. Karl a fost scos afară - a reuşit, după câteva săptămâni, să găsească de lucru la o altă fermă.
Peste 20 de ani a fost chemat în Wisconsin, unde a aflat că cei doi îi uciseseră fratele în ziua în care el sosise în Statele Unite.