Cum au ajuns primii români în America, ţara despre care credeau că are trotuarele pavate cu aur

Aproximativ 200.000 de români au plecat către „Ţara făgăduinţei“ în perioada interbelică. Drumul până în America a însemnat pentru primii imigranţi români o călătorie de o lună de zile. Plecau cu căruţa din satele sărace transilvănene, mergeau cu trenul până în porturile din Germania şi traversau Atlanticul cu vapoare care făceau curse regulate Europa-America.

America reprezenta la sfârşitul secolului trecut pământul făgăduinţei, ţara speranţei, locul despre care ţăranii români auziseră că ar avea trotuarele pavate cu aur. Atraşi de mirajul ”Lumii Noi” prezentat feeric de companiile de transport naval, sătui de sărăcie şi de munca pe pământurile boierilor, plini de speranţă că, la capătul lumii, în America, vor găsi fericirea, sute de mii de ţărani români săraci au luat drumul pribegiei în perioada interbelică. Statisticile vremii arată că, până în 1912, aproximativ 100.000 de români au ajuns în America. Numărul imigranţilor români a crescut în perioada interbelică până la 200.000.    Primii români care s-au încumetat să plece în „Ţara făgăduinţei“ au fost ardelenii. Iobagi ai grofilor unguri din Ardeal, ţăranii asupriţi au vrut să devină cetăţeni liberi în cea mai democratică republică la intrarea căreia stătea scris: ”Trimiteţi-i pe cei fără adăpost şi prinşi în vârtejul vieţii grele la mine. Îmi ridic făclia lângă poarta de aur”(Inscripţie pe Statuia Libertăţii de pe Insula Ellis).   Fenomenul emigrării în America era prezentat şi în presa vremii. Într-un articol din ”Calendarul Minervei”(1913), C. Demetrescu descria drumul pribegiei astfel: “Necontenitele crize economice ce au urmat cu o regularitate dătătoare de disperare, îndărătnicia cu care pământul acestor locuri se lăsa să fie cultivat, vitregia administraţiei ungureşti, - toate aceste nenorociri duseseră la disperare atât pe români, cât şi pe saşi şi’i pornise pe drumul îndepărtat al Americei. Cei care pleacă mai aruncă o privire disperată îndărăt, apoi privesc de-o parte şi de alta a drumului, locuri cunoscute de-atâtea ori cercetate, privesc cu aceiaşi mâhnire ca şi la oamenii de cari s’au despărţit. Oamenii şi locurile le sunt deopotrivă de scumpe la despărţire. Toţi şi toate au legături cu sufletele lor, atât de crud încercate”.   Drumul către fericire dura o lună   Potrivit studiului ”Odiseea plecării unor români ardeleni din judeţul Sibiu în America (1900-1914)” (Bianca Karda), „ţăranii români din satele judeţului Sibiu au fost primii care s-au încumetat să păşească în necunoscut pe pământul american binecuvântat de zei şi idealizat în mentalul colectiv al întregii populaţii rurale din Transilvania, Banat şi Bucovina începutului de secol XX1”.   Despre minunata lume din America aflaseră din reclamele companiilor de transport. Agenţii societăţilor de navigaţie care făceau reclamă biletelor de vapor mergeau din sat in sat, făcând propagandă pentru emigrare. În urmă cu un secol, drumul către America însemna pentru imigranţii români o lună de zile, plină de aventuri şi necunoscut. Din satele lor sărace din Ardeal, cei mai mulţi dintre curajoşii care luau drumul către Ţara Făgăduinţei plecau cu căruţele sau chiar pe jos până la primul tren. Luau trenul până la graniţa imperiului Austro-Ungar şi îşi continuau drumul către oraşele port din Germania, Hamburg şi Bremen, unde îi aşteptau vapoarele care făceau curse regulate Europa-America.   ”Unii nu aveau posibilităţi să-şi plătească nici biletul de tren până în oraşul-port de unde se îmbarcau, circulau clandestin «la noroc». Alţii îşi vindeau toate bunurile pentru a-şi putea procura biletul de călătorie sau împrumutau bani de la bancă”, mai aflăm din studiul”Odiseea plecării unor români ardeleni din judeţul Sibiu în America (1900-1914)”.

Insula Ellis

Călătoria cu vaporul putea să dureze chiar şi două săptămâni, deşi majoritatea reclamelor la companiile de transport promiteau un drum cu vaporul de doar şase zile. Traversarea Atlanticului se făcea cu vase supraaglomerate şi în condiţii mizere pentru ţăranii români care nu aveau bani decât de clasa a III-a. De cele mai multe ori, pe vapoarele care urmau să îi ducă în America se înghesuiau 3000-4000 de pasageri.   Cei mai mulţi dintre români ajungeau pe celebrul vapor Carpathia, nava care a preluat naufragiaţii de pe Titanic, în urma tragediei din 1912. Aceasta era cursa regulată Europa-America, preţul unei călătorii fiind de 180 de coroane.

Insula Ellis

Insula Ellis era poarta de intrare în America. Imigranţii români, odată ajunşi aici, erau supuşi unor controle medicale complexe. Cei care nu treceau examinarea medicală erau trimişi înapoi pe cheltuiala companiei. Pe insulă primeau mâncare şi cazare, câtă vreme durau formalităţile. ”Erau împărţiţi după două criterii în patru categorii: cei care aveau şi cei care nu aveau nici un fel de rude în S.U.A.; cei care sosiseră doar pentru a câştiga bani şi a se întoarce apoi în ţara de origine şi cei hotărâţi să nu se mai întoarcă. Actele solicitate erau: adeverinţă medicală în regulă, o declaraţie a unei rude stabilite în S.U.A. care să specifice faptul că emigrantul nu era un delicvent, o adeverinţă că nu vor lucra în zone periculoase. Urma interviul cu ajutorul unui translator. Prima întrebare era: «Câţi bani aveţi?», fiind obligatoriu minim echivalentul a 5 lire sterline sau 25 dolari”, mai aflăm din ”Odiseea plecării unor români ardeleni din judeţul Sibiu în America (1900-1914)”.

De la Ion Zaharia la John Landman

Cum cei mai mulţi dintre imigranţii români nu ştiau engleză, se întâmpla, nu de puţine ori, ca la întocmirea actelor să se aleagă cu alte nume decât cele cu care părăsiseră România.   ”Străbunicul venit din România pe la 1890, necunoscând limba engleză, a fost întrebat de către şeriful care se deplasase la stâna lui cine este. Omul, neînţelegând prea bine ce vrea şeriful… a răspuns cu toate vorbele englezeşti pe care le ştia, John, pentru că auzise că aşa îi ziceau lui în loc de Ion şi land, man, adică pământ, bărbat, pentru a spune că el munceşte locul acela. Şeriful a notat John Landman, deşi pe om îl chema Ion Zaharia”, aflăm din acelaşi studiu.   Pe Insula Ellis, în funcţie de durata formalităţilor, români stăteau chiar şi mai bine de o săptămână. Abia după ce treceau de Biroul de Înregistrare a Imigranţilor de pe Ellis Island şi călcau pe străzile din New York se puteau considera ajunşi, cu adevărat, în Lumea Nouă, după o lună de la zile de la plecarea cu căruţa din satele lor.   Doar o treime s-au mai întors în ţară   Cei mai mulţi dintre românii plecaţi în America, în primele valuri ale emigraţiei către „Ţara tuturor posibilităţilor“, au ajuns în centre industriale precum Ohio, New York, Detroit, Pennsylvania sau Michigan. De la munca câmpului pe care o prestaseră în ţară au ajuns să construiască şosele, poduri, căilor ferate sau chiar să constribuie la ridicarea primilor zgârie-nori.    Deşi cei mai mulţi dintre ţăranii care îşi părăsiseră satele plecaseră cu gândul să revină în ţară, foarte puţini s-au mai întors. Potrivit statisticilor, aproximativ o treime dintre imigranţi au revenit în România şi-au cumpărat pământ sau au deschis afaceri. Majoritatea au rămas să trăiască până la capăt visul american şi au format comunitatea românească din Statele Unite ale Americii

Sursa : http://adevarul.ro/locale/alexandria/cum-ajuns-primii-romani-america-tara-despre-credeau-trotuarele-pavate-aur-drumul-imigrantilor-dura-luna-1_55fbec0af5eaafab2cbccf01/index.html