Bicicleta este considerată cel mai eficient mod de transformare a energiei umane în propulsie. În a doua jumatate a secolului al XX-lea, în care lumea a început să-şi pună problema propriei stări de sănătate, popularitatea acestui vehicul a cunoscut o revigorare, la aproape 150 de ani după inventarea sa de către un scoţian, Kirkpatrick Mac Millan.
Mac Millan, un fierar din provincia scoţiană Dumfrieshire, a realizat prima bicicletă funcţională în vara lui 1839, după patru ani de experimentări intense. Mai încercaseră şi alţii, dar fără succes. Un francez, Jean Theson, a obţinut în anul 1645 un patent pentru un vehicol cu patru roţi, cu care „ pasagerul” se deplasa mergând şi nu pedalând. Bicicleta lui Mac Millan era perfect echilibrată şi avea patru roţi cu jenţi din fier. Roata din faţă, care putea fi manevrată cu uşurinţă şi avea circa 75 de centimetri în diametru, şi roata din spate, acţionată de pedale şi fiind cu vreo 25 de centimetri mai mare, făceau din bicicleta lui Mac Millan un vehicol uşor manevrabil la viteze destul de ridicate.
Bicicleta prea mare a lui Mac Millan a devenit curând neinteresantă, iar bicicleta modernă a ajuns populară de-abia în 1861, când doi francezi, Pierre Michaux şi fiul său Ernest, au construit un vehicul a cărui roată frontală avea două pedale. Noul model a primit numele de velociped sau de „ zgâlţâitoare de oase” din cauza călătoriei inconfortabile şi adesea violente pe care trebuia să o suporte cel ce îl folosea. Motivul zdruncinăturilor era faptul că acest velociped era construit în întregime din lemn, apoi a primit anvelope metalice, iar contactul dintre aceste materiale şi piatra cubică a drumurilor, de exemplu, ducea la o călătorie cu clănţăneli de dinţi.
În jurul anului 1870 au apărut primele vehicule integral metalice, cu câteva modificări importante. Una dintre acestea a constat în faptul că roata mai mare din faţă a devenit şi mai mare, începând să fie proiectată în funcţie de lungimea maximă a picioarelor utilizatorului, deoarece s-a descoperit că, cu cât era mai mare, cu atât creştea şi distanţa parcursă la o singură apăsare de pedală. A doua modificare, mai importantă decât prima, a fost folosirea anvelopelor din cauciuc masiv. De asemenea, modelele au ţinut cont şi de necesităţile femeilor, apărând astfel tricicleta pentru adulţi pe care acestea o puteau folosi chiar şi dacă purtau fuste lungi.
În pofida îmbunătăţirilor aduse, a persistat problema găsirii unor roţi mai confortabile şi mai practice. Deşi cauciucul folosit la anvelopele roţilor de bicicletă a fost de mare ajutor, acesta nu rezista la variaţiile de temperatură . Pe vreme rece se usca şi devenea fragil, iar pe caldură se înmuia şi devenea lipicios. Trebuia descoperită o metodă de tratare a cauciucului pentru ca acesta să-şi păstreze proprietăţile constante.
În această vreme, Charles Goodyear, fiul unui negustor din New Haven, SUA, făcea diferite experienţe cu cauciucul pentru a găsi o soluţie. În mod întâmplător şi bine venit, într-o zi din anul 1839, acesta a găsit soluţia în momentul în care a vărsat accidental sulf şi cauciuc pe o plită încinsă din atelierul său. Rezultatele acestui accident au fost uimitoare. El a descoperit cu stupoare că materialul rămăsese lipicios, iar când a expus cauciucul contaminat cu sulf la temperaturi deopotrivă ridicate şi scăzute, a observat că acesta nu-şi pierdea proprietăţile. Ulterior, procesul prin care se adăuga sulf cauciucului, pentru ca acesta să-şi păstreze consistenţa, a primit numele de „vulcanizare”.
Curând, au apărut alte două invenţii care au transformat bicicleta într-un vehicul ce a rămas în mare parte neschimbat până în prezent.
În anul 1876, Archibald Sharp, un inventator londonez, a introdus roata cu spiţe de întindere, a cărei greutate redusă şi rezistenţă ridicată a dus la lărgirea posibilităţilor de proiectare şi la producerea unei game variate de biciclete.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, anvelopele de biciclete erau produse în continuare din cauciuc masiv, însă într-o zi din anul 1887, fiul de patru ani a lui John Dunlop i s-a plâns că tricicleta lui îl zgâlţia prea tare. Răspunsul lui Dunlop? A realizat o anvelopă „pneumatică” sau umplută cu aer pentru tricicleta fiului său. Iar invenţia a dat rezultate. Dintr-o dată fiul său se deplasa pe o pernă de aer plasată între cauciuc şi janta roţii, astfel că toate şocurile erau acum absorbite de această parte a anvelopei, nu de cel care mergea pe bicicletă. În 1890, anvelopa pneumatică era produsă în masă, având ca rezultat nu doar creşterea gradului de confort al bicicletei, ci şi adoptarea modelului de bicicletă cu două roţi egale – model popular şi la ora actuală.
https://istoriiregasite.wordpress.com/2010/04/02/inventii-in-istorie-bicicleta/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu